In acest sens, pe suprafetele intinse ale glacisurilor piemontane superioare, unde panza freatica se mentine la 5-10 m adancime, s-au format soluri brune argiloiluviale, brune luvice, luvisoluri albice, toate cu procese de pseudogleizare datorate cuverturii impermeabile de luturi argiloase ce acopera panzele de pietrisuri aluvio-proluviale, iar pe podurile glacisurilor piemontane medii si inferioare predomina solurile bruno-mezobazice, brune acide si negre acide. In schimb, in luncile Oltului si vailor afluente sau in lungul vaiugurilor ce fragmenteaza in culoare largi campia piemontana, unde panza freatica are adancimi sub 1,5 m, se gasesc soluri humico-gleice, gleice tipice, gleice umbrice, aluviale litice si gleizate. Acestora li se adauga solurile turboase din lunca Oltului din apropiere de Mandra si Avrig.

In fara de faptul ca are o pozitie submontana si de contact litologic, unul din caracterele geomorfologice principale care individualizeaza Depresiunea Fagarasului este impus de dominanta sa genetica de eroziune si acumulare. Oltul, dar mai ales raurile fagarasene au exercitat o intensa actiune de eroziune, care a evacuate, la nivele mereu mai coborate, o buna parte din formatiunile mio-pliocene, de la contactul Podisului Transilvaniei cu muntii Fagaras si Persani. Eroziunea laterala, pendularea acestor rauri in spatial dintre munte si Olt, ingemanarile laterale ale unor paturi fluviatile colmatate treptat cu aluviuni ii confera un character prioritar de eroziune si apoi de acumulare, pus in evidenta de extinderea predominanta a reliefului de campie ce ocupa circa 83% din spatial depresiunii. De fapt, aceasta campie fagaraseana ce porneste de sub braul de dealuri submontane, de la altitudinea de 600-625 m, si coboara pana la 425-450 m, unde se termina printr-un mic povarnis in lunca larga a Oltului, este constituita dintr0o succesiune laterala de conuri si glacisuri piemontane, etajate in trei trepte principale in lungul raurilor fagarasene, trepte ce au rezultat din imbinarea succesiva a conurilor de eroziune si acumularea aluvio-pluviala. Spre Olt, partile laterale ale celor trei glacisuri etajate se contopesc lateral sau trec in terasele propriu-zise ale Oltului.

Depozitele care formeaza cuvertura aluvio-pluviala a glacisurilor piemontane au o structura incrucisata, specifica depunerilor torentiale, fiind formate din bolovanisuri si pietrisuri prinse intr-o masa de nisipuri si nisipuri argiloase, cu grosimi ce descresc, in general, dinspre rama montana (25-30 m) spre Olt (5-10 m).

Evidentierea clara a celor trei glacisuri piemontane desfasurate in serie pe Olt sub forma unor evantaie se poate urmari indeosebi intre vaile Marsa si Sambata, in partea vestica, si intre vaile Toderita si Venetia, in partea estica a depresiunii. In schimb, intre vaile Sambata si Toderita, fondul general al campiei piemontane este mai uniform, el rezultand din contopirea panzelor aluvio-proluviale intr-o singura suprafata topografica. La est de Venetia si la vest de Marsa, catre cele doua defileuri ale Oltului care inched depresiunea, relieful de glacisuri piemontane este inlocuit de terasele Oltului.

Luand in considerare datarile panzelor glacisurilor piemontane rezulta ca intreaga campie fagaraseana s-a format in timpului pleistocenului mediu si superior, cand geneza a fost dirijata, in principal, de oscilatiile climatice legate de fazele glaciare si interglaciare : procesele de eroziune laterala si acumularea au corespuns dezvoltarii maxime a produselor de gelifractie din fazele de racire a climei din Muntii Fagaras si Persani, pe cand cele de adancire si de detasare ca trepte a glacisurilor piemontane, fazele de incalzire interglaciare.